Cei cinci împărați buni-Dinastia Antonină și apogeul Imperiului Roman

20 March 2017 | Scris de Marian in Istorie, Oameni, Politica, Top5 cu 0 comentarii

Perioada imperială romană, de la Augustus și până la destituirea ultimului împărat roman în anul 476 p.Chr, a cunoscut perioade de înflorire cât și de decădere în funcție de calitățile suveranului care conducea destinele a mai mult de jumătate din populația Globului. Însă, după cum o dovedesc și relatările surselor antice cât și cercetările contemporane, perioada de apogeu a Imperiului roman o reprezintă succesiunea a cinci împărați romani: un politician iubit de Senat, un extraordinar comandant de armate, un administrator foarte abil, un bun diplomat și un filozof care au marcat cei 84 de ani de glorie absolută a ceea ce a reprezentat cel mai puternic imperiu din istoria umanității. Aceștia au fost: Nerva (96-98), Traian (98-117), Hadrian (117-136), Antoninus Pius (136-161) și Marcus Aurelius (161-180). Aceștia sunt denumiți „cei cinci împărați buni” care au intrat în lista nu tocmai numeroasă a bunilor împărați.[1]

 

  1. Nerva (96-98)

    Statuia din bronz a împăratului Nerva.
    Foto Forum Romanum, Roma.

Marcus Coccecius Nerva, devenit împăratul Nerva Caesar Augustus a condus imperiul după asasinarea lui Domițian și până la moartea sa. Născut în anul 30 p.Chr, avea deja o vârstă considerabilă când devine împărat. Era membrul unei puternice familii senatoriale și era înrudit prin căsătorie cu prima dinastie imperială romană, dinastia Iulio-Claudiană. Parcusese deja toate treptele administrației romane fiind în două rânduri și consul al Romei, în anul 71 și 90. Devine împărat cu ajutorul Senatului care dorea să redobândească puterea după politica brutală a lui Domițian[2]. Rezolvă rapid criza generată de asasinarea ultimului împărat, însuși Domițian. Instituie un sistem de ajutor social denumit alimenta și care desemna ajutorul în alimente acordat plebei romane. Politica acestuia este preluată de toți membri dinastiei întemeiate de acesta. Obține și sprijinul armatei prin adoptarea guvernatorului Germaniei Maior, cel mai abil comandant al perioadei sale și anume Marcus Ulpius Traianus, cel ce va deveni împăratul Traian. Face acest lucru și pentru a evita un război civil. Armata de pe Rin era pregătită să-l proclame pe Traian împărat și se pregătea să vină către Roma. Nerva deja avea o vârstă înaintată și dorea să rezolve criza prin care trecea imperiul. Așa că, prin Nerva, la conducerea Imperiului vine cel de-al doilea membru al dinastiei Antonine și anume Traian.

  1. Traian (98-117)

    Statuia din marmură a împăratului Traian,
    Foto Muzeul de Arheologie din Koln.

Marcus Ulpius Traianus, devenit împăratul Marcus Ulpius Nerva Traianus Caesar Augustus Dacicus Germanicus a fost primul împărat provenit din afara Romei. Era membrul unei familii aristocratice romane din Spania. Acesta este prototipul unui general roman dar care devine rapid și un politician abil câștigând simpatia Senatului și a poporului roman. În panegiricul lui Pliniu cel Tânăr către Traian acesta era descris ca o persoană disciplinată, austeră, modestă și nu cerea ostentatio purtându-se foarte cordial cu senatorii. Acesta restabilește colaborarea și pacea dintre instituția împăratului și supușii săi. Se angajează într-un program de ajutor social acordând alimenta celor săraci, luând în grija sa pe orfani și ocupându-se de căsătorirea fetelor ai căror tați căzuseră pe câmpul de luptă. Este numit de către Senat Optimus sau „cel mai bun” dintre împărați.

Reușește să cucerească Dacia, Armenia, Arabia și Mesopotamia marcând astfel maxima întindere a Imperiului. Prin cuceririle sale a adus bogate resurse prin care rezolva criza economică cu care se confrunta statul roman. Prin cucerirea Daciei oferă scutire de taxe tuturor cetățenilor romani timp de un an, organizează jocuri de gladiatori și se angajează într-un vast program edilitar atât în Roma, unde construiește impresionantul Formum Traiani: for în care se aflau statuia ecvestră a acestuia, Columna lui Traian, o basilica civila și două biblioteci cât și impresioante construcții în afara Romei. Fondează numeroase orașe, printre care: Tropaeum Traiani (în Dobrogea) Nicopolis ad Istrum, Traianopolis, Marcianopolis (Bulgaria) ș.a. cât și rețele de drumuri: Via Traiana.

  1. Hadrian (117-138)

    Bustul lui Hadrian,
    Foto Palazzo Massimo alle Terme, Roma.

Publius Aelius Hadrianus este adoptat de unchiul său, Traian, pe patul de moarte.[3] Spre deosebire de predecesorul său el nu era un om de arme și se opunea unor extinderi teritoriale. De aceea, printre primele sale măsuri a fost aceea de a abandona două dintre provinciile cucerite de tatăl său adoptiv: Arabia și Mesopotamia. Într-adevăr, acestea erau foarte greu de controlat și nu prezentau un mare interes în materie de resurse. Dio Cassius spune că Hadrian ar fi dorit să părăseasca și Dacia.[4] Hadrian este în schimb un foarte bun administrator reușind să întărească noile teritorii și continuând cu mare mare spor politica edilitară a lui Traian. Acesta este și unul din motivele pentru care a intrat în această categorie.

Sunt însă și numeroase motive pentru care Hadrian să nu fi intrat în această categorie. Acesta nu se afla într-o relație foarte bună cu Senatul. Era mai mult înclinat spre cultura grecească și cea orientală decât cea romană. Și în statuiele dedicate acestuia observăm cum Hadrian adoptase barba specifică filozofilor greci. Un alt motiv ar fi și relația sa cu amantul său Antinous. Acesta l-a iubit atât de mult pe amantul său încât l-a divinizat după moartea acestuia. Acest lucru a scandalizat Senatul și lumea aristocratică romană Hadrian fiind aproape demonizat în multe lucrări istorice realizate după mortea sa.

Reusește însă să pacifice toate revoltele din imperiu, fortifică granițele, acordă puteri ordinului ecvestru care ajunge să concureze cu cel senatorial, a reușit să uniformizeze sistemul de justiție dând un edictum perpetuum (legislație valabilă pentru întregul imperiu).

  1. Antoninus Pius (138-161)

    Bustul lui Antoninus Pius,
    Foto Glyptotech Museum, Munchen.

Lui Hadrian îi urmează Antoninus Pius, un latifundiar bogat cu origini din Gallia pe care precedentul împărat îl adoptă pentru a se asigura că favoriții săi, Marcus Aurelius și Lucius Verus (pe atunci minori) vor ajunge la conducerea imperiului. Pentru Imperiul Roman urmează o perioadă pe care sursele o caracterizează ca fiind una de tranquilitas (liniște), concordia (pace) și felicitas temporum (cea mai fericită perioadă din istorie).

Acesta a venit la conducerea imperiului cu premisa continuării politicii lui Hadrian. Și a făcut acest lucru continuând și desăvârșind politica administrativă și de uniformizare a legislației. Acesta a întreprins și numeroase măsuri prin care a încercat să elogieze numele predecesorului său. A construit numeroase edificii în cinstea lui Hadrian și a convins Senatul să-i acorde epitetul de „divus”-lucru care îi conferea răpostatului împărat un statut divin.

Dar, s-a și detașat de politica destul de agresivă a lui Hadrian. A eliberat numeroși condamnați politici ai fostului împărat și a încercat să promoveze o legislația imparțială. Și-a ținut promisiunea și i-a asociat la conducerea imperiului pe Marcus Aurelius, viitorul împărat și Lucius Verrus care v-a muri datorită exceselor sale.

  1. Marcus Aurelius (161-180)

    Statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius,
    Foto Musei Capitolini, Roma.

Un tânăr, iubit și crescut sub tutela lui Hadrian, care a reușit să ajungă la gloria predecesorilor săi și chiar să-i întreacă. Marcus Aurelius este primul împărat roman filosof. Nici nu avem foarte multe exemple în istoria romană. Celălalt caz îl reprezintă Iulian Apostatul (361-363). Marcus Aurelius a fost îndrumat de iluștrii profesori precum filosoful Epictet, cel care a determinat orientarea stoică a împăratului roman sau marele retor Frontinus. Marcus Aurelius a și scris un tratat de filosofie care se mai păstrează în prezent sub denumirea de Meditationes (Meditații).

Având o asemenea formare intelectuală nu pare greu de crezut că acest împărat a reușit. Însă, paradoxal, nu s-a afirmat ca și Hadrian sau Antoninus Pius printr-o politică administrativă, legiutoare și edilitară ci împăratul-filosof a fost un mare comandant de armate. De fapt, Marcus Aurelius nu a avut norocul celor dintâi. Acesta a purtat nenumărate războaie cu marcomanii, pe care i-a învins în nenumărate rânduri.

Însă, marea greșeală a lui Marcus Aurelius a fost să nu urmeze directiva dinastiei Antoniniene, de a adopta viitorul împărat, ci a ales să-l desemneze pe fiul său, Commodus ca viitor împărat. Cu fiul său, megaloman și plin de excese de toate felurile, a început declinus imperiului și s-a sfârșit seria celor mai buni împărați romani ai dinastiei Antoniniene.

 

Surse Web: www.britannica.com

www.ancient.edu

 

 

 

[1] Analizând lucrările unor istorici romani precum Suetonius sau Tacitus se poate observa conturarea unor liste de împărați buni și împărați răi. Eticheta de împărat bun era acordată în funcție de relația împăratului respectiv cu Senatul roman, în funcție de abilitățile sale politice, de efectele administrației sale, de succesele sale în plan militar și dacă deținea calitățile unui bun roman: virtute militară, cumpătare, înțelepciune și pietas față de zei și predecesorii săi.

[2] Acesta condamna la moarte și confisca proprietățile tuturor celor care i se împotriveau sau pe aceia pe care îi bănuia că fac acest lucru.

[3] Traian nu avea urmași și este convis de soția sa Plotina să-l adopte pe Hadrian.

[4] În 117, o revolta generală cât și numeroase invazii generate de moarte lui Traian zdruncină imperiul. O puternică invazie este și cea a dacilor liberi, aliați cu sarmații. O parte a Munteniei este părăsită de romani (făcuse parte anterior din provincia Moesia Inferior). Hadrian este convins de către senatori să păstreze Dacia și acesta este de acord cu aceștia analizând profitul pe care îl aduc resursele acestei regiuni.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

FacebookTwitterGoogle+
Marian

Scrie un comentariu

(Intrebare Anti-Spam)